Arhiva | May, 2012

Hernia ombilicala – o afectiune letala?

Taguri: , , , , , , , , , , , , ,

Hernia ombilicala – o afectiune letala?

Postat in 06 May 2012 de admin


Hernia ombilicală presupune exteriorizarea sub piele, la nivelul ombilicului, a unui organ din cavitatea abdominală.  Ombilicul este locul prin care trec vasele care leagă fătul de placentă şi, prin intermediul ei, de mamă. Imediat după naştere, vasele ombilicale se ligaturează şi se secţionează, bontul lor căzând după câteva zile. Pe locul respectiv pielea formează o adâncitură – cicatricea ombilicală, ombilicul sau, popular, buricul. În profunzime, buricul corespunde unui inel fibros, o gaură lăsată  în muşchi de vasele ombilicale. Inelul ombilical este un punct slab al peretelui abdominal şi lărgirea lui, indiferent de motiv, poate duce la apariţia unei hernii ombilicale.

Simpla lărgire a inelului ombilical, aşa cum se întâmplă de regulă în sarcină, nu implică obligatoriu o hernie. Hernia ombilicala apare dacă pe aici se strecoară sub piele un sac peritoneal, în care ies, temporar sau permanent, organe intraabdominale. Deplisarea cicatricii ombilicale generată de sarcină este adesea reversibilă şi la câteva luni de la naştere ombilicul îşi reia aspectul iniţial. Dacă modificarea persistă la 6-9 luni postnatal,  trebuie consultat chirurgul pentru a confirma prezenţa eventualei hernii ombilicale, al cărei singur tratament este cel chirurgical.

Hernia ombilicală poate apărea în toate situaţiile în care presiunea din abdomen creşte foarte mult. Creşterea rapidă în greutate poate genera o hernie ombilicală, în anumite condiţii (defect congenital în sinteza de colagen, substanţa care dă soliditate inelului ombilical). Tuşitorii cronici (marii fumători, bronşiticii), pacienţii care suferă de constipaţie cronică, bărbaţii cu urinare dificilă datorită problemelor cu prostata pot face hernie ombilicală, pentru că în timpul efortului repetat de tuse, micţiune, defecaţie presiunea din abdomen creşte foarte mult. Ciroza, o boală de ficat care în faze avansate presupune acumularea de lichid în burtă, unele cancere digestive sau de ovar, tumorile intraabdominale voluminoase pot duce la apariţia unei hernii ombilicale. În aceste cazuri vorbim de hernie ombilicală secundară. Tratamentul acesteia se adresează în primul rând bolii cauzatoare şi nu herniei propriu-zise.

Dincolo de neplăcerile estetice provocate, hernia ombilicală devine câteodată o mare urgenţă chirurgicală. Câtă vreme sacul poate fi introdus cu mâna înapoi în abdomen, hernia este reductibilă. Ea nu va dispărea fără tratament chirurgical, dar operaţia mai poate fi amânată. De multe ori, după un efort fizic brusc (ridicat greutăţi mari, acces de tuse ori strănut) în sacul herniar intră epiploon, şorţul de grăsime care îmbracă intestinele (popular este numit prapur). De aceea, boala mai este denumită şi „ruptură de prapur”. Blocarea epiploonului în hernie provoacă dureri puternice, dar nu este în sine din cale afară de periculoasă. Probleme apar când  în hernie intră o bucată de intestin, care nu mai poate ieşi de acolo. Pe de o parte,  se va produce o ocluzie intestinală, care poate evolua sever. Pe de altă parte, în pereţii intestinului strangulat nu mai intră sânge şi în cel mult câteva ore el va muri. Necroza intestinului duce rapid la perforaţie intestinală, care este o afecţiune extrem de severă, frecvent letală.

Pentru a evita o intervenţie chirurgicală de urgenţă pe un organism deja slăbit prin ocluzie sau septicemia din perforaţia intestinală, hernia ombilicală ar trebui operată încă din fazele iniţiale. Pentru asta s-au inventat mai multe procedee, de la simpla închidere a defectului cu un fir sau două, până la montarea laparoscopică a unei plase. Fiecare procedeu are avantajele şi dezavantajele lui, dar indiferent de ceea ce aleg de comun acord chirurgul şi pacientul său, intervenţia nu trebuie amânată până la apariţia complicaţiilor. Pentru că inelul ombilical este relativ strâmt şi inextensibil, în faza de hernie strangulată necroza şi perforaţia intestinală se produc rapid. Astfel, o afecţiune banală netratată la timp devine o urgenţă, cu prognostic nefast.

Tratamentul herniei ombilicale

Hernia ombilicala beneficiaza exclusiv de tratament chirurgical. Cu alte cuvinte, odata aparuta, nu se poate rezolva decat prin inchiderea chirurgicala a defectului. Pentru hernia ombilicala, exista o sumedenie de procedee de reparare a peretelui abdominal. Interventia se poate face clasic sau laparoscopic, prin abord minim invaziv. Pentru ca defectul ombilical este de regula de mici dimensiuni, o perioada lunga de timp hernia ombilicala a fost operata exclusiv prin asa-zise procedee tisulare, adica folosind “materialul clientului”, fara a pune plasa. Pentru ca s-a demonstrat ca rata de recidiva este destul de mare in acest caz,  astazi se considera ca o hernie ombilicala trebuie operata cu plasa, indiferent de abordul ales.

Prin abord clasic (incizia tegumentelor de deasupra herniei), plasa se poate pune deasupra muschiului, intre muschi si teaca lui, in spatele muschiului sau chiar in abdomen (exista plase speciale, de forma unei “umbrelute”). Fiecare tehnica are indicatiile si contraindicatiile ei. Prin abord laparoscopic,  in imensa majoritate a cazurilor plasa se pune direct in abdomen, in spatele peritoneului (exista descrise si tehnici care decoleaza (desprind) mai intai peritoneul de peretele abdominal si pun plasa in spatele muschiului. Ca si in cazul “umbrelutei” pentru hernie ombilicala din procedeul clasic, plasele care se monteaza laparoscopic au proprietati speciale (vezi si “Plasa pentru hernie – informatii generale”). Procedeul laparoscopic este evitat in cazul herniilor ombilicale complicate cu strangulare de intestin, mai ales daca este vorba de o necroza cu perforare de ansa intestinala.

Citeste si:
Plasa pentru hernie – informatii generale

Comentarii (2)

Lipomul – tumora sau „bula de grasime”?

Taguri: , , , , , , , , ,

Lipomul – tumora sau „bula de grasime”?

Postat in 06 May 2012 de Dr. Teodor Buliga



Lipomul reprezintă o proliferare anormală a ţesutului gras. Poate apărea oriunde există celule adipoase în organism,  cel mai frecvent în grăsimea de sub piele (lipom subcutanat), din jurul intestinelor (lipom mezenteric) sau în ţesutul adipos din spatele peritoneului (lipom retroperitoneal). Practic, celulele adipoase nu se mai dispun într-un strat uniform, ci formează aglomerări cu vascularizaţie proprie, fiind de cele mai multe ori separate de ţesuturile vecine printr-o foiţă subţire numită capsulă.

Pentru că ajunge să se dezvolte oarecum independent de ţesutul gras din jur, lipomul este considerat o tumoră,  medicii numindu-l de aceea şi tumoră lipomatoasă (de la „tumor”, care în limba latină înseamnă „umflătură”). Asta nu înseamnă nici pe departe că lipomul este un cancer. El poate să crească în timp la dimensiuni impresionante, dar nu îşi depăşeşte capsula şi nu dă niciodată metastaze la distanţă, fiind aşadar o tumoră benignă. Chiar şi atunci când avem de-a face cu lipoame policiclice, cu mai multe prelungiri, a căror lăsare pe loc poate da recidive locale după operaţie, lipoamele ca atare nu sunt tumori  maligne. Când ele apar în număr foarte mare la acelaşi pacient vorbim de lipomatoză, o boală ereditară provocată de o anomalie genetică şi nicidecum un cancer al ţesutului gras.

Cel mai frecvent, lipomul apare ca o tumoră de dimensiuni variabile, o umflătură moale şi nedureroasă situată în ţesutul subcutanat. Caracteristic, nu aderă la pielea de deasupra, având consistenţă neomogenă şi suprafaţă neregulată, datorită prelungirilor de care vorbeam. Cea mai frecventă confuzie se face cu banalul chist sebaceu, diferenţierea preoperatorie fiind câteodată dificilă chiar şi pentru chirurg. Ambele sunt „bule de grăsime”. Lipomul este însă o aglomerare de celule umplute până la refuz cu grăsime, pe când chistul sebaceu se formează prin acumularea unei substanţe grase amorfe, nelegată de celule, care se numeşte sebum (formează stratul unsuros de la suprafaţa pielii).

Tratamentul chirurgical al lipoamelor nu este întotdeauna necesar. Se scot prin operaţie lipoamele care provoacă dureri (comprimă un filet nervos), cele situate la nivelul zonelor repetat traumatizate (de exemplu, lipoamele de pe spate, care vin în contact cu spătarul scaunului, mai ales la cei care desfăşoară o muncă de birou), lipoamele din zonele de flexie / extensie (cot, genunchi, umăr), lipoamele cu impact cosmetic negativ. Foarte, foarte rar, de regulă după o evoluţie îndelungată şi în prezenţa unor factori favorizanţi specifici, unele lipoame se pot transforma malign, adică celulele lor devin canceroase, caz în care se numesc liposarcoame. Este motivul pentru care chirurgii preferă să extirpe lipoamele care cresc rapid în dimensiuni, eliminând astfel orice risc de malignizare a lor. Altfel, lipoamele care nu îndeplinesc criteriile de mai sus nu se operează,  ci se menţin sub observaţie.

Extirparea unui lipom subcutanat este de regulă o intervenţie chirurgicală banală. Mai rar, pot ridica probleme lipoamele voluminoase din regiunea umărului, ale căror prelungiri sunt frecvente şi se infiltrează profund, printre fibrele muşchiului deltoid. În cele mai multe cazuri, operaţia se desfăşoară cu anestezie locală, putând fi eventual folosite anestezice cu durată de acţiune mai mare. După ablaţia lipomului, înainte de a sutura cât mai artistic tegumentul, chirurgul închide de obicei cavitatea rămasă, cu două-trei fire resorbabile. Uneori este nevoie de drenaj, în locul de unde a fost scos lipomul lăsându-se pentru o zi sau două un tubuşor subţire, pe care sângele şi grăsimea lichefiată se pot exterioriza. În ambele cazuri, pacientul pleacă acasă imediat după intervenţia chirurgicală. Anestezia generală este rareori necesară, pentru lipoamele voluminoase retroperitoneale sau mezenterice, când există motive  întemeiate ca acestea să nu fie lăsate pe loc.

 

Comentarii (1,777)

Dr. Teodor Buliga "Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă oblig solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii. Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate. Sănătatea pacienţilor va fi prima mea grijă. Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană."
Extras din Jurământul lui Hippocrate